Există multe lucruri pe care le putem schimba în viața noastră. Putem schimba locul de muncă, casa în care locuim, cercul de prieteni sau telefonul pe care îl folosim. Totuși, cele mai importante lupte ale omului nu se dau în exterior, ci în interior. Este relativ ușor să schimbi ceea ce deții, dar este extrem de greu să schimbi ceea ce ești.
Mulți oameni și-ar dori să fie mai răbdători, mai iubitori, mai sinceri sau mai echilibrați. Alții și-ar dori să scape de mânie, de invidie, de minciună, de dependențe sau de obiceiuri care le distrug sufletul. Problema este că aceste lucruri nu pot fi înlocuite asemenea unui obiect stricat. Ele fac parte din structura noastră interioară și au nevoie de transformare.
De aceea omul poartă în sine o luptă permanentă. Pe de o parte există realitatea păcatului, iar pe de altă parte există dorința profundă de a deveni mai bun. Biblia explică această tensiune prin faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, dar păcatul a deteriorat această asemănare. Cu toate acestea, în adâncul sufletului a rămas dorul după Dumnezeu și după viața pentru care am fost creați.
În încercarea de a rezolva această problemă, oamenii aleg de obicei una dintre trei căi.
Prima este calea faptelor bune. Mulți cred că își pot compensa greșelile prin disciplină, sacrificiu și efort personal. Încearcă să facă mai mult bine decât rău, sperând că balanța vieții va înclina în favoarea lor. Problema este că faptele bune nu șterg vinovăția și nici nu transformă inima. Ele pot schimba comportamentul pentru o perioadă, dar nu pot vindeca natura umană. Apostolul Pavel descrie perfect această luptă atunci când spune: „Binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, iar răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.”
A doua este calea credinței culturale. Este credința moștenită prin tradiție, fără o relație personală cu Dumnezeu. Este credința care există doar la nivel de identitate și nu produce nicio schimbare reală. O astfel de credință poate fi prezentă în acte, în obiceiuri și în declarații, dar absentă din viața de zi cu zi. Iacov spune că o credință fără efecte este o credință moartă. Dacă ceea ce credem nu influențează felul în care trăim, atunci problema nu este lipsa informației, ci lipsa transformării.
Există însă și o a treia cale: calea harului lui Hristos.
Harul nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci și puterea de a deveni un om nou. El nu doar acoperă trecutul, ci schimbă viitorul. Apostolul Pavel este exemplul perfect. Omul care persecuta Biserica a devenit cel mai mare misionar al creștinismului. Nu pentru că și-a impus o disciplină mai strictă decât alții, ci pentru că Dumnezeu i-a transformat inima.
Adevărata schimbare nu constă în reprimarea răului, ci în înlocuirea lui cu ceva mai bun. Omul agresiv devine blând. Omul dominat de ură învață să ierte. Omul care trăia în întuneric începe să umble în lumină. Nu este vorba doar despre o modificare a comportamentului, ci despre o transformare a caracterului.
Harul lui Dumnezeu nu ne cheamă la perfecțiune instantanee, ci la o transformare continuă. El lucrează în noi astfel încât să semănăm tot mai mult cu Hristos. De aceea creștinismul autentic nu este o religie a efortului disperat și nici o simplă apartenență culturală. Este o relație vie cu Dumnezeu care schimbă omul din interior spre exterior.
La finalul vieții sale, apostolul Pavel nu privea în urmă cu regret și teamă, ci cu pace și speranță. El știa că nu a fost salvat de meritele lui, ci de harul lui Dumnezeu. Aceeași speranță este oferită fiecărui om care își pune încrederea în Hristos.
Întrebarea nu este dacă avem nevoie de schimbare. Cu toții știm că avem. Întrebarea este dacă vom continua să ne bazăm pe propriile puteri sau dacă vom permite harului lui Dumnezeu să ne transforme cu adevărat.
Pentru că adevărata viață creștină nu înseamnă să devii o versiune mai disciplinată a vechiului om, ci să devii o creație nouă în Hristos.
